Rareori mai am stări de melancolie, în ciuda faptului că acum câţiva ani abundau. Momentan trec printr-o perioadă filosofică, probabil, meditez şi-mi amintesc… amintiri. Prefer să-mi aduc aminte de lucrurile frumoase pe care le-am trăit cândva, de oamenii la care am ţinut şi care au ţinut la mine şi pe care nu i-aş putea uita, nici dacă aş vrea şi de ceea ce mă leagă de ei. Oare ce e mai frumos, mai sincer şi mai profund: o iubire fizică, trăită, sau o iubire platonică, un sentiment pentru care nu e nevoie de cuvinte, ci e de ajuns o privire şi cel mult de o îmbrăţişare pentru a-i proba existenţa şi intensitatea? Sunt două lucruri diferite, eu nu pot să le compar, deşi am încercat s-o fac de multe ori. Nu pot sa aleg între ele, pentru că, pentru mine, ele diferă mult şi vor exista în mine în acelaşi timp.

E posibil ca iubirea cea mai mare să nu poată fi trăită niciodată, deşi este găsită şi poate, împlinind-o, farmecul îi va dispărea cu timpul. Dar păstrandu-i existenţa în metafizic, ea va trăi pentru o veşnicie la aceeaşi intensitate. Va rămâne un sentiment simţit de doi oameni, mai presus de orice, fără nici o restricţie, fără nici un compromis, fără nici o alterare sau diminuare a lui. Nici o iubire pământească nu poate fi mai presus…